Despre fenomenele misterioase din pădurile Hoia şi Baciu s-a scris şi se vor mai scrie tomuri, fiind vorba de locul cu cea mai mare activitate de acest gen pe plan mondial. Inginerul Ioan C. Oltean este un fervent cercetător al zonei, făcând dese peripluri acolo, iar studiile sale se întind pe parcursul a trei decenii.

Rătăcirile
Acesta a fost prezent recent, cu ocazia unor filmări făcute de o televiziune în pădurile Hoia-Baciu şi a avut parte de noi experienţe inedite. Începe acesta: „Există într-un loc din pădurea Hoia – Baciu o zonă care are o particularitate anume: nişte fotografii făcute pe direcţia vest - est, chiar pe unul din drumurile din pădure, între doi copaci seculari tăiaţi, se observă, ulterior, pe pelicula sau chiar pe materialul salvat de camera digitală de filmat sau fotografiat anomalii ciudate, inexplicabile din punct de vedere ştiinţific: apar cadre supra-expuse, de la două până la câteva mii, ca şi cum s-ar fotografia un punct de inflexiune spaţio-temporal  şi mai multe dimensiuni. Un lucru ciudat este că nu oricine poate produce, totuşi, aceste fotografii. Reprezentanţii unor mişcări ezoterice spun că acest fapt se datorează şi evoluţiei spirituale a subiecţilor care trec prin zonă.” Apoi, îmi arată pe un laptop o imagine surprinsă de camera lui, cu ocazia acelei filmări făcute în 15 martie a anului curent, împreună cu echipa lui Cristian Tabără. Imaginea este tăiată, efectiv de şase bare. Apoi continuă: ”N-am putut filma aproape nimic. Ba începea brusc vântul, ba ploua cu grindină, ba se ivea soarele din nori şi operatorii nu puteau controla lumina ca să filmeze în condiţii normale. Un localnic ne-a vorbit, în timpul filmării, că de multe ori are senzaţia că se rătăceşte prin pădure, deşi trăieşte acolo de-o viaţă şi, mai mult n-ai cum să te pierzi pe acolo, pădurea având mai mult aspectul unui parc, arborii sunt rari şi peste tot sunt drumuri. Cel mai celebru caz de rătăcire este al cercetătorului clujean Alexandru Sift care, prin anii 60 a rătătăcit acolo, timp de trei zile. A povestit, ulterior, într-un cerc restrâns de iniţiaţi, că ar fi călătorit în timp, trezindu-se în Clujul anilor 1800. Recunoştea doar anumite clădiri din centrul Clujului, aşa cum le văzuse prin ilustratele vremii. A povestit de asemenea că pentru el totul a durat aproximativ trei ore, dar pentru cei rămaşi în realitatea obiectivă (rude, fraţi care-l aşteptau) au trecut trei zile nesfârşite până când s-a întors. Tot o rătăcire a avut şi cunoscutul cercetător Adrian Pătruţ, timp de câteva zeci de minute bune, deşi ştia de zeci de ani, pădurea. Acolo ai sentimentul că ţi se pare că se repetă peisajul şi nu-ţi dai seama că te-ai rătăcit decât atunci când te biruie oboseala şi-ţi dai seama că umbli de prea mult timp, fără să ajungi la ţintă.”

Sfere energetice în copaci
Mă priveşte o clipă în ochi, parcă să se convingă că l-am înţeles, apoi continuă: „Prin 1986, după explozia de la Cernobâl am pornit prin pădurea Hoia-Baciu cu un contor Geiger-Muller, ca să măsurăm nivelul radiaţiilor. Atunci am asistat la un fenomen extrem de ciudat: pe anumite porţiuni, în formă de sferă, acul aparatului ajungea la scala maximă, iar la numai câţiva centimetri la dreapta sau la stânga acelei sfere imaginare, ajungea la zero. Practic, radiaţiile respective „pluteau” prin aer şi se stabilizau pe crengile copacilor. Am fotografiat zona – dar nici după prelucrarea filmului n-am distins nimic. Din punct de vedere ştiinţific, nu poate exista o „zonă” pe care aparatul să indice o radiaţie de un nivel atât de ridicat, ca pe suprafaţa soarelui, de pildă, iar la o jumătate de metru să nu indice nimic. Radiaţiile electro-magnetice percepute de contoarele Geiger-Muller respectă legile fizicii, adică scade cu pătratul distanţei. Deci, ce s-a petrecut acolo e absolut inexplicabil. Şi mai ciudat, a doua zi prezentam simptomele bolii de iradiere: vărsături, diaree, temperatură, pielea înroşită. Un coleg de-al meu, prezent şi el la „expediţie”, a venit la mine acasă să mă ducă la o bere. El  nu avea nimic. L-am sunat imediat pe profesorul Pătruţ, care mi-a spus că toată această stare mi-am indus-o singur şi să-mi iau gândul de la subiect. Aşa, mi-am revenit complet. Însă stau şi mă întreb, acum după atâţia ani, dacă acel fenomen, care este înregistrat pe bandă magnetică şi aparatul de fotografiat cu acul instrumentului la maximum dacă a fost un fenomen fizic natural, sau o inducţie mentală de tip „poltergeist”.

„Am avut, în urmă cu vreo treizeci de ani, când eram adolescent, trei experienţe paranormale în Pădurea Hoia-Baciu. Odată conduceam spre casă o prietenă care locuia la stâna din pădurea Baciului. La un moment dat ne-am oprit pe coama dealului ca să privim oraşul. Se făcuse deja noapte. La un moment dat apare, ca din senin o lumină puternică, asemeni unei şosele de foc, îndreptată spre oraş, care se curba încontinuu. Am fugit spre pădure, ca să găsim sursa acestei lumini, dar aceasta se îndepărta de noi, pe măsură ce noi ne apropiam. Până la urmă a dispărut, efectiv. A doua experienţă a fost tot prin perioada aceea, într-o noapte când mă aflam în pădure, cu un prieten, Jeno. La un moment dat s-a luminat întreaga pădure, ca ziua, de la stână până la liniile de înaltă tensiune, la nivelul de 1,70 – 1,80 metri. Ridicam mâinile şi o parte a lor dispărea în întuneric. Apoi, situaţia s-a inversat. Partea de sus era luminată şi cea de jos rămânea în întuneric.  Nu am ajuns niciodată la vreo explicaţie legată de acest eveniment. A treia experienţă paranormală: eram în curtea casei părinteşti, din cartierul Grigorescu, lângă pădurea Hoia. La un moment dat a apărut o bilă, mare cam cât două mingi de golf, plutind prin aer. Părea ca de gelatină, însă nu tremura. Cobora dealul, venind dinspre Hoia, la o înălţime constantă faţă de pământ. Am încercat s-o lovesc cu o bâtă, dar se ferea, ca o fiinţă. Pănă la urmă a trecut gardul la vecini şi am pierdut-o din vedere.”
Alexandru Chiorean, artist plastic