ONG-iştii ca misionari laici

Adi Dohotaru
24 Iunie 2008

Un clujean pune umărul la reconsolidarea comunităţilor afectate de războaie şi conflicte.

Unii oameni sunt doctori, alţii contabili, ori agenţi de vânzări, însă Sabin Mureşan are o meserie mai ciudată. El este lucrător pentru pace, peaceworker, cum i se spune în engleză, în diverse zone de conflict. Membru al Institutului Român pentru Pace (PATRIR), a fost cu diverse organizaţii umanitare în Irak, Afganistan, Filipine, Burundi şi se pregăteşte să plece în Republica Dominicană. Ce e uimitor la el e că a mers să se ocupe de problemele altora la mii de kilometri depărtare, pe când oamenii „normali” îşi localizează problemele mult mai aproape de ei.

O întrebam pe o prietenă jurnalistă ce îl determină pe un om să plece la o asemenea distanţă de locurile lui de baştină. Mi-a răspuns că Sabin scrie cărţi din aceste experienţe, practică o meserie exotică, apreciată. Mi-am zis că e prea puţin în răspunsul acesta. Cred că, trebuie să dispui de o empatie fantastică pentru a simţi durerea unor oameni atât de îndepărtaţi şi din culturi complet diferite. Aproape că seamănă cu misiunile vechi de apostolat religios, atâta doar că el se axează pe o misiune umanitară, în care filiaţiile spirituale şi religioase sunt mai puţin evidente. Sabin, în schimb, e modest. Crede că a fi activist pentru pace e o meserie ca oricare alta, e nevoie doar de pasiune şi de ceva convingeri, dar asta ar fi valabil în orice meserie. Mi-l închipui în ţările acelea mutilate de conflict. Cu o cadenţă atât de calmă a cuvintelor, cu o privirea clară şi directă, ochi albaştri şi senini, le-ar putea imprima numai din gesturi liniştea sufletească, atât de necesară în locuri unde sute de mii de oameni s-au omorât între ei.
Pare atât de uşor să faci ceea ce face el. Spune că „impulsul principal a fost nevoia de a contribui cu ceva la comunitatea care mă înconjoară, vroiam să fac ceva în plus decît o simplă slujbă”.

Autonomie comunitară vs. stat centralizat
În comunităţile afectate de război, Sabin Mureşan pune umărul la reconsolidarea lor. De exemplu, în Burundi, „ţăranii dintr-o localitate erau ajutaţi să vândă brânză în capitala ţării”. Cauzele de conflict sunt nenumărate, pentru că omul este educat, în mai multe culturi, să se lupte în cazul în care nu se înţelege cu Celălalt, cine o fi: vecin, minoritar. Apoi ar mai fi, cel puţin pentru sudul Filipinelor, unde a fost o vreme „lăcomia politicienilor, bătălia pentru resurse, râca dintre familii ce ţine de multe generaţii şi, foarte important, lupta pentru afirmarea identităţii şi a recunoaşterii autonomiei teritoriale”.
„Era bine când eram în zone de conflict”, continuă Sabin, „pentru că atunci când eram noi în zonă, împrietenindu-ne cu localnicii, ştiam că nu vor declanşa atacuri autorităţile sau localnicii”.
Totuşi, care e principala sursă de conflict? Cu toate că lui Sabin nu îi place să generalizeze, zice că motivul de bază ar fi dorinţa unor comunităţi locale de a-şi afirma identitatea şi de a dobândi autonomia, însă există un stat central care nu o acordă. „În lume sunt aproximativ 200 de state, dar există peste 2.000 de naţiuni. Calculează diferenţa şi vezi câte conflicte se pot naşte bazate pe autonomia comunităţilor. Cultura noastră globalizată ne spune în astfel de situaţii: ori eu câştig, ori tu câştigi! Rareori sunt cazurile de compromis, mai ales că educaţia noastră ne imprimă ideea că violenţa e acceptabilă”.
Sabin face un periplu istoric, nu doar geografic. „Acum 5.000 de ani nu exista violenţă organizată, nu existau conflicte pentru teritorii, potrivit unui antropolog. Conflictele au apărut în momentul în care ocupaţiile oamenilor s-au diversificat, iar comunităţile nu erau atât de izolate. Au apărut vânătorii, culegătorii, agricultorii, iar societăţile au început să se divizeze.
Fiind întrebat de ce nu se acordă acest drept comunităţilor la autodeterminare, aşa cum li s-a acordat statelor din vechiul imperiu austro-ungar, Sabin evită un răspuns tranşant, care oricum nu s-ar potrivi firii sale pacifiste: „Cred că ar fi mândria de a domina pe altcineva, apoi interesele financiare... Oricum, lumea se bazează acum mai mult pe relaţii de putere, decât pe relaţii de cooperare”.

Românii şi pielea de iepure
Sabin se revoltă în privinţa sutelor de miliarde aruncaţi de americani şi de aliaţii lor, inclusiv românii, pe conflictul din Irak. „Cu banii daţi pe conflict se putea reconstrui de mult Irakul. Iar cu armata română acolo s-ar putea încerca un alt tip de misiuni, nu cele de recunoaştere militară, ci de dezvoltare comunitară”. „Vrem, nu vrem, irakienii ne percep, în principal, ca parte a armatei de ocupaţie. Iar noi avem doctori, ingineri, profesori, ar fi loc şi pentru un alt tip de colaborare, nu doar pentru militari”. Spune că a văzut în Irak camioane abandonate după o pană de cauciuc, pentru că nu existau unelte sau interesul pentru a fi reparate, ci exista interesul pentru a se face noi comenzi. „Ce se întâmplă în Irak şi Afganistan ca intervenţie militară şi financiară e în interesul altora decât al localnicilor. Eu nu cred în teoria conspiraţiei, însă există o legătură foarte clară, cel puţin în SUA, între politicieni şi industria militară, care produce foarte mult şi are nevoie de pieţe pentru desfacere, aşa că se fabrică efectiv războaie, nu se fabrică doar arme”.
Sabin Mureşan ar fi vrut o discuţie deschisă în societate despre necesitatea intervenţiilor militare româneşti, dar crede că nu există interesul din partea politicienilor ca aceasta să existe. În stilul lui plăcut, fără grimase, fără asperităţi vocale, preferă să încheie cu o întrebare, decât cu un răspuns: „Ce ne împiedică să ieşim în stradă să ne spunem păsul? Să fie pielea de iepure pe care Ceauşescu ne-a implantat-o pe spate, cum zicea Ţuţea? Să fie lehamitea faţă de politică? Tradiţia inactivităţii în spaţiul public? Frica de represalii, aşa cum ni s-a întâmplat nouă mai demult, când a fost o întreagă cacialma şi vreun binevoitor a anunţat un atentat cu bombă, iar poliţia ne-a ridicat din stradă?”.

„În lume sunt aproximativ 200 de state, dar există peste 2.000 de naţiuni. Calculează diferenţa şi vezi câte conflicte se pot naşte bazate pe autonomia comunităţilor. Cultura noastră globalizată ne spune în astfel de situaţii: ori eu câştig, ori tu câştigi! Rareori sunt cazurile de compromis, mai ales că educaţia noastră ne imprimă ideea că violenţa e acceptabilă”.
Sabin Mureşan, activist pentru pace