Ei vor la liceu!

Adi Dohotaru
30 Septembrie 2008

Daniel Man e din satul clujean Rugăşeşti, are 18 ani şi studiază în clasa a XII-a la Liceul de Arte Plastice din Cluj, la 70 de kilometri depărtare de casă. De obicei, jurnaliştii pretind să prezinte în articole oameni excepţionali. Dar el e un băiat normal, într-o ţară unde normalitatea e excepţia.

Dacă nu ar fi existat fundaţia World Vision şi o companie responsabilă cât de cât social, Daniel nu şi-ar fi exersat la Cluj talentul de desenator. S-ar fi întors la ţară, unde ar fi fost într-o situaţie anormală: ar fi lucrat în construcţii sau ar fi mers la un liceu din Gherla, în apropiere de casă. Este al cincilea copil al unei familii sărace. Ambii părinţi sunt pensionari şi se ocupă cu agricultura. Nu au bani pentru cămin şi alte cheltuieli. De aceea, World Vision a lansat un program pentru elevi ca Daniel, care se numeşte „Vreau în clasa a noua!” şi se adresează copiilor din mediul rural. Sponsorul poate fi o persoană particulară sau o firmă privată şi plăteşte 100 de lei, iar fundaţia acoperă restul bursei până la 250 de lei. Uneori sponsorii plătesc întreaga sumă. Accesând site-ul www.worldvision.ro, sponsorul poate alege copilul pe care îl va susţine la şcoală, iar cei doi, în măsura în care donatorul agreează acest lucru, pot stabili o adevărată relaţie: prin corespondenţă sau chiar vizite.

„Şi la cămin, toată ziua discută despre bani”
Daniel a ajuns la Arte Plastice fără ore particulare. Nici de matematică şi de română, nici de desen. Nu are de gând să ia ore nici pentru Bac. A intrat la liceu al şaselea din 70, deşi venea de la o şcoală rurală, mult mai slab cotată. „Când văd o foaie goală, aş face orice numai să nu o văd aşa”, spune băiatul. Desenează orice. Înainte picta icoane, apoi reproduceri după mari maeştri. Rembrandt, de exemplu. „Un prieten e pasionat de maşini şi i-am făcut o maşină. Am lucrat mult la ea. Nu e kitsch”, spune cu o voce caldă, puţin timidă. Vrea să lucreze într-un birou, la calculator, grafică în publicitate poate. Asta ar însemna să intre la Universitatea de Arte şi Design. Alte griji, cum o să se susţină până o să muncească. Înainte se gândea să se facă pictor de icoane. „Eram pe şantier, la ţară, de la 10 la 18. Bani nu prea veneau, dar îmi făceam mâna. Toată ziua în picioare, două luni din vacanţa de vară. Mă durea spatele, praf… trebuia să fiu foarte atent să nu greşesc la compoziţie”. Nu mai vrea pe şantier. „Apoi, cealaltă lună am fost acasă să îi ajut pe părinţi la porumb. Fratele meu mai mare mi-a lăsat din pod, la distracţie, un sac de vreo 50 de kile să îmi cadă în poale. De la cărat am avut probleme cu spatele, am fost pe la doctor, dar acum mi-e bine, mi-am mai revenit”. Insist pe faza cu facultatea, cum o să se întreţină când se încheie programul World Vision, mai ales că părinţii nu au posibilităţi. „Şi la cămin, toată ziua discută în cameră despre bani, ce vor să facă, de-ar avea mai mulţi… M-am săturat de discuţii de genul ăsta. O să mă descurc eu”, spune Daniel care se bucură că a ajuns până aici.

„Am învăţat să gândesc mai empatic”
Maria e sponsor cu 100 de lei al unui copil din programul World Vision. Lucrează într-un ONG şi e modestă. Nu vrea să dea date în legătură cu ea. „Nu persoana mea e importantă, ci programul”. Veniturile sale sunt medii, dar iar despre bani vorbesc…Ea discută despre valori. „Am absolvit Teologia, Asistenţă Socială la Greco-Catolici. Preceptele religioase ne spun, şi cred în ele, că e bine să ne ajutăm semenii. După mai mulţi ani ca asistentă socială, eu am cunoscut nevoia zi de zi, la ea acasă”. Îi pare rău că în România sunt puţini voluntari în astfel de programe, comparativ cu spiritul de întrajutorare, participativ, din alte ţări vestice. „Ce motivaţie mai mare e decât aceea de a ajuta un copil?”, întreabă puţin sfios Maria. „Poate că din cauza meseriei mele am învăţat, comparativ cu alţii, să gândesc mai empatic”. „E şi o chestie de educaţie”, completează Laura Runcanu, specialist în comunicare la World Vision. „Apoi, trebuie găsit cârligul ca să îl faci pe om să participe la un astfel de program, să fie o mişcare de masă”. „Da, dar mai trebuie să fie şi sămânţa în om”, intervine Maria. „Sincer, nu ştiu ce impact să aibă articolul, că se pierde în alte mii despre politică, vedete, chiar dacă sumele cu care trebuie să vină donatorii nu-s aşa de mari”, închei eu puţin amărât. „Dar cine ştie…”.

La Cluj, numărul copiilor care sunt sprijiniţi de către sponsori români este de 38. Per total, numărul copiilor care beneficiază de burse pentru a merge la liceu este de 108 - restul de 70 fiind susţinuţi cu burse oferite de companii (31 de copii) sau de sponsori din Statele Unite ale Americii (39). În urma anchetelor sociale efectuate de catre World Vision în cele 13 comunităţi rurale în care lucrează, alţi 25 de copii au fost identificaţi ca având nevoie de susţinere pentru a putea continua să meargă la şcoală. „Datele acestea nu au pretenţia că oferă o imagine completă la nivelul întregului judeţului Cluj, ci e vorba doar de 13 comune din judeţ”, spune Laura Runcanu, specialist în comunicare la World Vision, care crede că numărul copiilor din mediul rural ce au nevoie de sprijin financiar pentru a veni la şcoală este dramatic mai mare.

„Copiii incluşi în programul „Vreau în clasa a noua!” sunt selectaţi în urma unei anchete sociale, în funcţie de rezultatele obţinute în urma testelor naţionale, de performanţele lor şcolare, de motivaţia şi angajamentul elevilor de a merge la şcoală şi de nivelul de trai scăzut al familiei”.
World Vision, România